În Cluj aud des aceeași întrebare, rostită cu un amestec de nelămurire și grabă: trebuie traducere legalizată pentru actele în altă limbă, sau ajunge o simplă traducere autorizată? Hai să fim sinceri, nimănui nu-i place să se întoarcă din drum pentru o hârtie în plus.
Din ce am observat eu, confuzia pornește din două lucruri: jargonul juridic care sună la fel, dar nu e, și faptul că instituțiile cer uneori documentele într-o formă mai „beton” decât te-ai aștepta.
Legea fixează cadrul, iar practica din Cluj îl umple cu detalii. Ceea ce contează, în fond, este ca notarul să înțeleagă fiecare frază și părțile să știe exact ce semnează.
Ce înseamnă, de fapt, „traducere legalizată”
Termenii se amestecă ușor. Traducerea autorizată e realizată de un traducător autorizat de Ministerul Justiției, care își asumă acuratețea textului. Traducerea legalizată adaugă o verigă: notarul nu confirmă el conținutul, ci legalizează semnătura traducătorului pe declarația de conformitate.
Practic, notarul garantează identitatea și calitatea persoanei care a tradus. Mi se pare că diferența asta, mică la prima vedere, înseamnă totul atunci când un dosar ajunge pe masa unei instituții care cere trasabilitate impecabilă.
Cum lucrează notarii din Cluj cu documente în altă limbă
Regula generală este simplă și nu lasă loc de interpretări: actele notariale se întocmesc în limba română. Dacă însă intră în discuție documente într-o limbă străină sau părțile nu vorbesc româna, notarul poate continua doar dacă stăpânește el însuși limba respectivă sau colaborează cu un interpret ori un traducător autorizat.
În asemenea cazuri, se atașează la dosar o versiune în limba română, semnată de traducător, astfel încât orice verificare ulterioară să se poată face pe textul oficial. Nu știu exact dacă e așa pentru toată lumea, dar am văzut cum oamenii se liniștesc când aud că se citește cu voce tare și în română, și în limba pe care o stăpânesc ei. Asta scoate din ecuație orice confuzie.
În practică, dacă vii cu un certificat emis în străinătate, un cazier, o procură sau un contract de vânzare redactat în altă limbă, e aproape sigur că va fi nevoie de traducere.
De multe ori ți se cere varianta legalizată, pentru că notarul leagă încheierea lui de o traducere cu semnătura traducătorului legalizată la rândul ei. Iar dacă soliciți o copie legalizată de pe un înscris într-o limbă străină, notarul îți eliberează copia însoțită de traducerea în română. Nu e un moft birocratic, ci un mod de a arăta, clar și verificabil, ce anume s-a pus sub lupă.
Există și cazuri mai relaxate, când documentul rămâne într-un circuit intern și instituția nu cere în mod expres forma legalizată. Atunci poate fi suficientă doar traducerea autorizată. Dar, dacă actul merge la instanță, intră într-un dosar succesoral complicat sau traversează granițe, varianta legalizată e, sincer, biletul tău de siguranță.
Acte care pleacă în străinătate și rolul apostilei
Dacă documentul notarial sau traducerea urmează să fie folosite într-un alt stat, intervin regulile Convenției de la Haga privind apostila. La Cluj, procedura de apostilare pentru acte notariale și pentru traduceri legalizate se face prin Camera Notarilor Publici, cu pași previzibili și program stabil.
Un detaliu pe care îl văd des scăpat din vedere: atunci când apostilezi o traducere legalizată a unui act românesc, ți se va cere și originalul actului care a stat la baza traducerii. Iar dacă vrei să folosești în România un document emis în afara țării, acela trebuie să poarte apostila din statul emitent sau să treacă prin supralegalizare, după caz. Abia apoi intră în joc traducerea.
Să luăm câteva exemple trăite. Pentru un contract de muncă emis în Spania, întâi obții apostila acolo, vii cu documentul în Cluj, îl dai la tradus unui autorizat, iar la notar legalizezi semnătura traducătorului. De regulă, pentru instituții românești e suficient.
Dacă, dimpotrivă, un act notarial din Cluj pleacă spre o universitate din Canada sau o bancă din Portugalia, verifici ce anume vor: uneori cer apostilă direct pe încheierea notarială, alteori pe traducerea legalizată. Nu e capătul lumii, dar e mai simplu să întrebi înainte decât să revii după.
Cum alegi între autorizată și legalizată fără să pierzi timp
Două întrebări te scot din ceață. Cine primește documentul la final și ce cerințe scrise are acea instituție? Dacă vorbim de o primărie, o universitate, o bancă sau o instanță, caută ghidul lor de documente. Vei vedea negru pe alb dacă doresc traducere autorizată sau legalizată, dacă vor apostilă și, foarte important, pe ce element anume.
În Cluj, multe birouri notariale pot să-ți spună rapid ce se cere pentru succesiuni, procuri pentru străinătate ori acte de stare civilă, tocmai pentru că se lovesc zilnic de aceleași scenarii.
Apoi, gândește practic. Când nu e clar și bănuiești că actul va circula între mai multe instituții, alege varianta legalizată. Costă ceva în plus și ia puțin timp, dar te scutește de reveniri. E ca o asigurare mică pentru un drum lung. Pe de altă parte, dacă știi sigur că rămâi într-un dosar intern, întreabă direct notarul dacă e suficientă traducerea autorizată. Mi se pare că dialogul scurt de la început te scapă de bătăi de cap la final.
Particularități locale în Cluj, din teren
Orașul respiră zilnic documente în engleză, maghiară, germană, dar și în italiană sau spaniolă. Notarii sunt obișnuiți cu amestecul, iar traducătorii autorizați nu lipsesc. Din ce am observat eu, dosarele care se finalizează repede sunt cele pregătite cu un strop de anticipare: ai originalul la îndemână, ideal cu apostilă dacă vine din străinătate, verifici dacă nu există corecturi sau ștersături, găsești o fereastră pentru traducere și anunți biroul notarial când vii cu pachetul complet. Pare un detaliu, dar câștigi zile.
Când părțile nu vorbesc româna, merită să sincronizezi prezența unui interpret, mai ales la procuri, declarații sau convenții matrimoniale. Pentru astfel de situații poți apela la servicii interpretariat Cluj, mai ales când dialogul juridic e sensibil și nu vrei să se piardă nuanțe.
Trei scenarii frecvente, povestite simplu
Un certificat de naștere emis în Franța, folosit la o succesiune în Cluj, funcționează bine așa: îl aduci apostilat, îl traduci la un autorizat, iar la notar se legalizează semnătura traducătorului. Traducerea se atașează la dosarul succesoral și nimeni nu mai ridică sprânceana. O procură făcută la Cluj pentru a fi folosită în Italia cere, cel mai des, apostilă.
Uneori se dorește pe actul notarial propriu-zis, alteori pe traducerea legalizată. Întrebi exact, bifezi și mergi mai departe. Iar într-un contract de vânzare în care unul dintre soți vorbește doar germană, rezervi din timp un traducător. Notarul explică în română, traducătorul se asigură că fiecare înțelege în germană, iar la dosar se atașează și o versiune scrisă în română pentru coerență.
Dacă documentul străin este emis doar electronic, întreabă dinainte cum se prezintă pentru traducere și legalizare. Unele autorități lucrează cu semnătură digitală, iar biroul notarial îți va spune dacă e nevoie de verificare, de cod QR sau de o copie conformă tipărită. Detaliile acestea, lămurite la început, fac ca restul să curgă lin.
Răspunsul, pe scurt și cu nuanțe
Da, de cele mai multe ori traducerea este necesară atunci când într-un dosar notarial apare o limbă străină, iar în multe situații ți se va cere traducere legalizată. Există excepții, mai ales când notarul cunoaște limba și actul rămâne într-un circuit limitat, dar pentru documente importante sau care pleacă în afara țării, forma legalizată și, la nevoie, apostila sunt soluția sigură. Cel mai înțelept lucru este să verifici din timp cerințele instituției care primește actul și să lucrezi coordonat cu notarul și traducătorul. Așa eviți întoarcerile din drum.
O observație utilă, înainte să închizi tabul
Traducerile nu sunt doar un pas tehnic, ci și un filtru de claritate. Într-un oraș viu ca Clujul, în care oamenii vin, pleacă și se conectează cu alte țări, e liniștitor să știi că actele tale pot fi citite și înțelese de oricine le atinge. Când pui pe masă o traducere corectă, legalizată când se cere și apostilată dacă trece granița, cumperi de fapt liniște. Și cred că liniștea, mai ales în chestiuni juridice, rămâne cel mai subestimat activ al nostru.
